Am citit cartea “Arta de a cultiva relații durabile, în dragoste, prietenie și profesie” scrisă de Gerard Apfeldorfer din care am extras anumite citate și idei și le-am scris împreună cu opiniile mele, întrucât am găsit-o ca fiind o lectură interesantă. Cartea are 283 de pagini, este împărțită în 4 capitole: capitolul I “A da și a primi: bazele relației sociale”, capitolul II “Seducție și empatie”, capitolul III “Ca să terminăm cu Marea Dragoste”, capitolul IV “Cupluri și familii durabile”, la fiecare din aceste sunt prezentate credințe iraționale legate de subiectul abordat, definite și delimitate conceptele, prezentate extremele împreună cu exemple semnificative.
Capitolul I “A da și a primi: bazele relației sociale”
Convingeri iraționale cu privire la relațiile cu cei din jur puse în discuție în primul capitol sunt: 1 “ dacă totul merge prost în relațiile cu cei din jur e din vina mea sau a lor”, 2 “cu cât dai mai mult cu atât primești mai mult”, 3 “Sa îl critici pe celălalt deteriorează relațiile așa ca e mai bine să iertăm și să uităm”, 4 “A fi dator îți alienează libertatea, astfel încât ideal este să nu datorezi nimănui nimic”, 5 ”E bine să spui tot ce gândești, tot ce simți, fără să minți și nici să ascunzi”.
Perspective diferite asupra acestor convingeri: Schimbarea unghiului din care privim situația, de la subiectiv, personal (e vina mea, a celuilalt/ a noastră) la obiectiv, comportamental ( nu procedăm adecvat situației). Dacă nu e vorba de mediul afacerilor, convingerea 2 duce la una din posibilitățile: relație de dominare sau este o formă de caritate. Apoi, negarea dificultăților relaționale duce la acumularea nemulțumirilor față de celălalt și totodată la permiterea celuilalt să te devalorizeze. în cazul datoriilor reciproce, în afara mediului profesional, crează legături între oameni: “ce plăcere să ți-i atașezi pe oameni prin gentilețea ta, să fim în relație cu persoane care ne sunt recunoscătoare pentru ceea ce am făcut pentru ele și să te știi gata să dai cu generozitate la rândul tău când se va ivi ocazia”. Iar în ceea ce privește exteriorizarea: “Sa alegi ce anume să se vadă din tine înseamnă să manifești respect față de celălalt. Să te dezvălui în întregime înseamnă să te porți ca și cum celălalt nu ar exista”.
Am ales anumite subcapitole din care am incercat sa rezum ideea principal fara a pierde, totusi, modul in care acesta idee delimiteaza segmentul in care anumite principii sau comportamente sunt adecvate intr-o relatie durabila
În subcapitolul: “Ce nu se cumpără se da” sunt definite darurile și cum le stabilim valoarea-“Adevaratele daruri sunt dezinteresate și nu există obligația de a le plăti printr-un dar echivalent, dar dacă nu faci la rândul tău un dar la fel de generos și dezinteresat, îți pierzi onoarea”. Când oferi cu adevărat, oferi, mai presus de toate, pentru plăcerea ta și te simți bine și satisfăcut prin prisma aceasta. Deși acest proces nu implică reciprocitate, reiterarea lui implică. In timp, dacă nu există reciprocitate dispare plăcerea de a oferi care face autentic darul.
Gesturile atrag alte gesturi ca răspuns și se măsoară după intenția care o vehiculează: intenția este cea care contează și care permite evaluarea valorii darului Ceea ce constituie valoarea unui dar sau a unui serviciu este în esența efortul depus pentru a-l oferi. Un alt aspect important este acela de a da răgaz persoanei care a primit, de a da la rândul sau – să nu dai prea mult și să-l indatorezi pe celălalt mai mult decât ar dori-o.
“Lucrurile care nu pot fi vândute se dau, însă între 2 persoane un dar este departe de a fi gratuit, deoarece implică datoria de a dărui în schimb ceva echivalent”- Relația dintre 2 persoane implică acceptare necondiționată a ceea ce este o persoană ca ființă umană, dar nu și toate comportamentele alese de această pentru exprimare și acțiune.
Al doilea subcapitol: ”Sentimentele nu au preț și nu îndatorează cu nimic” lămurește cititorul cu privire la ce poate fi dăruit și ce nu: “Sentimentele pe care le simțit nu au preț și nu îndatorează, deoarece ele nu pot fi date la schimb. Un sentiment este un eveniment mintal.[..] Pot fi oferite comportamentele perceptibile de către ceilalți ( atitudini, mimici, amabilități, complimente, servicii, critici, violențe), ele intră în circuitul schimbului.”, “Nimeni nu ne este îndatorat pentru ceea ce simțim. Deși aceste sentimente fac bine celor care le resimt, atât pe plan fizic, cât și moral, ele nu produc totuși efecte asupra celorlalți - etalarea sentimentelor este cel mai adesea o formă de șantaj: sunt îndrăgostit de tine, ceea ce te obligă să mă iubești!; Sunt binevoitor față de tine, așa că admiră-mă!”.
Un alt subcapitol interesant este “Atenție la cadourile otravitoare” se referă la asalturile de generozitate excesivă menite să mascheze puterea: petreceri pentru a sărbători un eveniment important unde sunt invitate multe persoane și mâncarea și băutura sunt în exces; luxul, risipa ostentativă sau cadourile mult prea numeroase, somptuoase care sunt menite deseori să răscumpere greșeli ( părinții care nu s-au ocupat tot anul de copii cred că scăpa printr-o risipă inutilă de cadouri de Crăciun).
În extrema cealaltă este un “obiect care nu este la înălțimea împrejurărilor (buchet de flori mediocre, prăjitura luată de la un cofetar care nu e bun, produs de calitate proastă, ciocolată de la supermarket – acelea care dau impresia că acela ce dăruiește nu s-a străduit prea mult). Mesajul transmis: “Ia-l pe asta, că e destul de bun pentru tine” ”.
Să faci cadouri este așadar o artă: obiectul trebuie să fie adaptat persoanei căreia îi este oferit și trebuie să corespundă și să fie proporționat cu împrejurările – un cadou excesiv displace tot atât de mult ca unul prea modest sau unul care este oferit într-un mod nepotrivit.
Se regăsește “Sclavii datorează totul, dar nu li se datorează nimic” unde să îi asiguri pe ceilalți că nu îți datorează nimic “Nu vreau nimic, decât să iti fac plăcere” este una din acele formule de politețe care nu păcălesc pe nimeni. Totuși este valabil atunci când ești in pozitia de egal, dar a fi servil, să faci servicii care se dovedesc a fi gratuite, vei fi asaltat de ceilalți care vor cere la nesfarsit. Pe scurt, dând fără să aștepți o să pierzi afecțiunea și respectul celorlalți.
Nu rareori persoanele care ajung in acest rol se revolta, deoarece se simt la un moment dat neglijați – nu li se mai da cere nimic, nu mai sunt băgați in seama - nu dintr-o căutare a egalității si autonomiei: “Revolta sau inversarea rolurilor sunt singurele deznodăminte in relațiile dominator-dominat. Raportul de inegalitate este adesea inconfortabil pentru cel care domina , decât si pentru cel dominat, deoarece este extrem de impregnat de suspiciune si frustrare. Când este vorba si de delectarea sado-masochista a partenerilor, ea are sigur multe șanse de se eterniza, dar relațiile sado-masochiste sunt prin definiție nesatisfăcătoare: masochistul vrea sa existe in ochii celui care il “sadizeaza”, in timp ce sadicul își instrumentalizeaza victim ca sa se poata bucura de ea. Amândoi sunt făcuți nu se înțeleagă”.
Pentrut un raport de egalitate suntem îndrumați spre “Cum să instituim schimburi echitabile” unde 1. Informezi clar că dai sau ai dat ceva, apoi îl faci pe celălalt să înțeleagă valoarea a ceea ce ai dat și 2.Ai grijă ca datoriile să fie plătite de ambele părți, ceea ce presupune o relație mai apropiată. “E o plăcere să faci servicii și să primești ținând cont de confortul tău psihic și al celuilalt – dacă ai făcut greșeala să fii un pic prea generos cu cineva îi ceri niște servicii inutile și îi dai șansa să își arate generozitatea și reechilibrezi balanța.”. Ne amintește, de asemenea, ca refuzurile și criticile fac din noi debitori – sunt daruri cu valoare negativă care îl pun pe cel ce le face în postură de îndatorat.Faptul de a-ți exprima critica în mod convenabil și cu toate precauțiile necesare nu te scutește de necesitatea de a oferi o compensație care dovedește ca vrei să păstrezi relația.
“A te exprima nu înseamnă a comunica” -Spontaneitatea, expresia generală a emoțiilor și ideilor propri se bazează pe o negare a actului de comunicare, deci pe o negare a celuilalt.
A neglija nevoile interlocutorului nostru și obligația pe care i-o creem fie și numai de a ne răspunde, duce la a considera vorbirea mijloc de exprimare și nu un mijloc de comunicare
Exprimarea sentimentelor negative trebuie să își găsească locul în cadrul unei negocieri, dacă nu vrem să se rezume la un act de violentă – în caz contrar celălalt se supune sau reacționează tot violent.
Atunci când exprimăm sentimentele pozitive ele nu au nici o valoare, deoarece sunt exprimate mai mult pt satisfacția personală a vorbitorului mai mult decât pentru a produce un efect asupra celui din fața lui.
Exprimarea nemulțumirilor ( a te plânge) nici ea nu este gratuită, solicită o ascultare din partea celuilalt. “Justiția și avocații costă scump dacă vrei să depui plângere, iar psihologii și psihiatrii de asemenea te pun să plătești. Cât despre a te plânge prietenilor fără a le arată recunoștință pentru compasiunea și sfaturile lor, e fără îndoială un bun mijloc de a-i pierde.” Rezumând ai 2 alegeri: Fie te exprimi verbal pt tine însuți ca să îți faci plăcere, să te descarci și atunci e mai bine să vorbești singur în pădure fără să deranjezi pe nimeni, fie vorbești cu cineva cu gândul de a comunica. în acest caz, a nu se uita: amabilitățile, informațiile pertinente sunt tot cadouri. Va trebui să îi mulțumești celuilalt dacă te-a ascultat și o vei face cu plăcere dacă te-a ajutat și te simți mai bine.
Evocarea sentimentelor, confidențelor, amintirilor sunt cadouri prețioase deoarece necesită efort de introspecție greu de făcut,care provoacă noi emoții. Să îi faci confidențe celuilalt înseamnă să îi îngădui să aibă acces la lumea ta intimă, îi dai o putere asupra ta și el atunci devine dator în acest sens. Am putea asemăna cuvintele cu cadouri sau ofense care spun ceva despre persoana noastră (imaginea/ povestea socială pe care o oferim despre noi) și despre persoana interlocutorului. A-ți permite un răgaz de tăcere înainte de a vorbi, înseamnă să acorzi atenție la ce oferi. Dacă toată lumea ar face asta, cuvintele nu și-ar mai pierde valoarea, greutatea și nu ar mai fi spune cu asemenea ușurință “Poate ca asta ar fi lumea psihiatrilor în care, în secretul cabinetelor, se schimbă cuvinte pline de înțeles și în care, firesc, nu te temi să taci, să-ți lași gândurile să vagabondeze, până ce se cristalizează sub formă de cuvinte. Poate de asta îmi place meseria mea, deoarece este ocazia de a vedea oamenii care nu vorbesc ca să se afle în treabă, care știu că ceea ce îmi mărturisesc are un preț, fie el și numai cel al consultațiilor mele”.
Elogiile minciunii și ale ipocriziei “ Din moment ce trebuie să fii autentic și să faci astfel încât persona ta, comportamentele sociale, să fie în corespondență perfectă cu adevărata ta natură, faptul de a minți, de a ascunde, de a da dovadă de ipocrizie devine o greșeală de neiertat Trebuie, dimpotrivă să îți exprimi această “adevarata natura”, în mod transparent, fără artificii astfel încât toți să o vadă și să o cunoască ” Dar ce se întâmplă dacă ne comportăm așa? Vom fi naturali, nu o vom face pentru ca ceilalți să ne vadă cum suntem, ci pentru ca să fim noi înșine, iar “acesta nu mai este un act de comunicare, ci însăși negarea unei comunicări: trăim ca și cum ceilalți nu ar exista” – am exprima totul fără să ne pese câtuși de puțin de efectul pe care îl vor avea asupra celorlalți. Sinceritatea, loialitatea, transparența totală sunt de asemenea imposibil de aplicat în practică. De asemenea “nu se pune problema să mințim ca nesimțiți și nici să fim perfizi și ascunși, ci doar să facem astfe încât să dispunem de o viață interioară,[..] o intimitate”.
“Jocul adevărului este un joc destul de periculos.” Atunci când hotărăști să spui totul, să enunți pe loc adevărurile cele mai crude, să fii transparent față de celălalt, așa cum ești față de tine, viața ajunge din ce în ce mai imposibilă – un cuplu care dezvăluie tot de la început și-și povestesc și sentimentul de saturatie de a fi împreună din unele momente, micile ranchiune, indiferența, oboseala reciprocă, ajung să se dedea unei autocritici permanente fiecare negăsind niște lucruri suficient de neplăcute de spus despre sine, fără a întrece totuși măsura- în cele din urmă cuplul consultă un psihiatru care le spune să își creeze o intimidate și totodată să-și menajeze partenerul, toate acestea prin disimulare și minciună.
Ideile, din acest capitol, pe care am ales sa le impartasesc cu voi, mie personal, mi-au oferit o imagine mai clara asupra modului echilibrat de a te comporta in relatie cu ceilalti. De cele mai multe ori gasim un echilibru prin exercitiu, experimentam. In timp ce am citit mi-am adus aminte de situatii in care am luat mult prea personal ce mi-a transmis celalalt, situatii in care am oferit prea mult sau prea putin si situatii in care am fost prea deschisa sau prea rezervata.
Voi ce fel de experiente aveti?
În capitolul II: “Seducția și empatia” sunt definite și caracterizate aceste două concepte, sunt prezentate apoi din punct de vedere al comunicării, ca stiluri de comunicare, delimitate și subliniate extremele.
Capacitatea de empatie reprezintă abilitatea de a înțelege punctul de vedere al celuilalt.
Se disting mai multe niveluri de empatie:
Simpatia – resimți anumite emoții în armonie cu ale altei persoane, iar acest lucru se petrece dat fiind că emoțiile sunt contagioase, însă nu putem simții decât puțin din ce simte celălalt și nu înțelegem real ce este în spatele emoției respective.
Empatia de emoție – prezintă un nivel de abstractizare superior și mă ajută să mă pun în locul celuilalt, să înțeleg emoția fără să o simt sau să o împărtășesc neapărat. Astfel înțelegem punctul de vedere al celuilalt chiar dacă nu suntem de acord cu acesta.
Empatia de abstrcție – înțelegerea punctelor de vedere ale celuilalt prin reflectare și totodată îmi pot face o imagine despre cum percepe acesta lumea. Empatia este esențială pentru orice comunicare umană, iar sistemul darului și al obligației pot fi regăsite doar în cadrul relațiilor empatice și “sistemul empatic nu funcționează decât dacă este reciproc”.
Persoanele cu o capacitate scăzută de empatie îți dau sentimentul că te afli în fața a ceva complet străin, precum un extraterestru. - aceștia percep reacțiile celorlalți prin prisma mecanismului stimul-răspuns. Aceștia nu fac efortul sau nu îi interesează de lumea emoțională a interlocutorilor considerând punctul lor de vedere cel mai pertinent. Cel mai eficient mijloc de a stopa violența este de a dărui. îl pune pe celălalt în obligația de a deveni empatic și a se simți îndatorat. Atenție, însă, a dărui nu este același lucru cu a ierta sau a uita, ci reprezintă baza unei relații echitabile, de la egal la egal. Acesta totuși nu funcționează întotdeauna, e necesar ca el să fie făcut cu plăcere, dezinteresat (să nu fie perceput ca un schimb) și darul trebuie să fie și acceptat.
“Persoana care seduce şi cea care se lasă sedusă alcătuiesc un cuplu de complici, unul nu poate face nimic fără acordul celuilalt.” A te lăsa pradă instinctului, latura mai aproape de animale pe care o deţinem, permite să laşi loc dorinţei şi autorizează plăcerea fizică intense. Probleme pot apărea atunci când te laşi pradă prea mult acestei lături sau cu cine nu trebuie.
Există și persoane hiperempatice, acestea adoptă punctul de vedere al celuilalt până în punctul în care îl uită pe al lor. Aceste persoane au foarte puțină stimă de sine și ajung să creadă că toți ceilalți au idei, opini mai pertinente, mai corecte, mai interesante decât ale lor personale. De cele mai multe ori, de fapt, nici nu știu ce gândesc sau ce simt, nefiind cu adevărat interesați de părerea lor. Hiperempaticii când se confruntă cu singurătate au un sentiment de gol, că în interiorul lor nu există nimic, viața este în mijlocul oamenilor, afară și de aceea sunt predispuși la depresie, depersonalizare în momentele în care nimeni nu le mai atrage/ oferă atenția. “Ele se apără adesea prin crearea unor strategii defensive, cum ar fi anumite conduit de adicție sau anumite comportamente de autoagresiune: consumul de produse toxice, bulimia, frenezia sexuală, febra cumpărăturilor, furtul din magazine, sportul intens, durerea autoprovocata permit reapariția pentru o clipă a sentimentului de-a exista.” Depinde mult și de mediu, aceste persoane fac un efort prea mare de ai înțelege pe ceilalți Ei sunt “ cameleonii psihici, care nu știu prea bine cine anume sunt”.
Seducția “ A te lăsa sedus constă în inversul abandonului. Atunci ești gata să te lași capturat. și ne face atâta plăcere să uităm de noi, să fim seduși, vrăjiți, captivați de un altul, încât îi iertăm cu dragă inimă seducătorului sau seducătoarei faptul de-a ne fi constrans”.
“Concentrarea asupra unor stimuli senzoriali repetitivi și ritmici, a unor mirosuri, sunete, atingeri, imagini ne împiedică să rămânem centrați pe individualitatea noastră. Atunci suntem gata să ne lăsăm capturați de un element care nu este noi și să devenim el”. De exemplu și o melodie poate pune stăpânire pe noi în acest fel seductiv - nu ne mai gândim la noi, suntem transportați, suntem una cu muzica până ceva din exterior ne trezește din reverie.
Seducătorul ne atrage atenția asupra unui obiect care servește drept momeală (imagine, atingere, gest, poveste) și apoi ne desființează spiritul critic, pentru a accepta necondiționat să ne contopim cu obiectul. ”Dorim acest lucru atâta vreme cât participăm activ la propria noastră captură care, altfel ar fi imposibilă”. Nu contează cine sau ce ne seduce, ci să ne seducă. Contează “momeala” aceasta face obiectul proiecției, a ce îți dorești și te face să simți “vraja” ( ca atunci când ne îndrăgostim la prima vedere). Unele persoane ne momesc inconștient, acestea sunt numite fermecătoare, persoanele care o fac conștient sunt seducătoare. Seducția presupune pricepere, coduri exacte și acestea se învață și se cultivă.
Etapele procesului de seducție: 1. să pui în funcțiune mecanisme de identificare, 2. să scoți din funcțiune mecanismele de empatizare (să nu mai încerci să îl înțelegi pe celălalt și să nu te mai faci înțeles).
Principanele caracteristici ale seducției sunt: are efect doar în present și merge pe premisa “totul sau nimic”si nu in ultimul rand, în relația de seducție nu suntem pe picior de egalitate cu celălalt (din acest motiv persoanele prudente nu se lasă seduse decât de persoane pe care știu ca le pot seduce și ei la rândul lor). Angajarea în acest joc produce plăcere, ne distrăm foarte mult făcând asta, însă o dată ruptă vraja, vom analiza lucrurile într-un mod total diferit.
Mijloace de seducție care ne sunt la îndemână: contactul visual – doar acele priviri misterioase pe care nu le poți citi “constituie oglinzi perfecte”; mirosul – parfumurile; tonul vocii – plăcut, cald; varietatea – seducție prin povești, poezi, dans etc; înlănțuirea poveștilor într-un mod concentric, hipnotic și fără a le explica, întâlnirile în localurile de noapte – datorită sunetelor ritmate, basurilor puternice, imaginilor colorate pe un fond întunecat sunt împiedicate distanțarea și spiritual critic.
Seducția este prezentată în 3 subcapitole din perspectiva motivului din care este folosită: “Seducția este o captură”, “Seducția este o înșelătorie diabolică”, “Seducem printr-o amageală”, atunci când este folosită pentru a manipula este sub formă de vorbe frumoase, lingușitoare: “Vorba adevărată este cea în care cuvintele și înțelesul lor se potrivesc cu desăvârșire, în timp ce vorba înșelătoare este cea în care cuvintele sunt abătute de la înțelesul lor și în care auzim altceva decât se spune.”. Ceea ce face diferența între realitate și amăgire, în cadrul seducției este faptul că un concept real este plin, în timp ce amăgirea este pură aparentă. Poate deveni cu adevărat dificil să faci diferența între farmec și manipulare – “ dacă ideile par bune, dar simți o neliniște căreia nu reușești să îi descoperi cauza” cel mai probabil este vorba de un șiretlic. Atunci când suntem amăgiți cu o momeală special făcută, schimbul nu este echitabil: persoana sedusă se dăruiește, dar primește în schimb prea puțin sau chiar nimic.
“Persoana care seduce şi cea care se lasă sedusă alcătuiesc un cuplu de complici, unul nu poate face nimic fără acordul celuilalt.” A te lăsa pradă instinctului, latura mai aproape de animale pe care o deţinem, permite să laşi loc dorinţei şi autorizează plăcerea fizică intense. Probleme pot apărea atunci când te laşi pradă prea mult acestei lături sau cu cine nu trebuie.
Momeala funcţionează dacă cel vizat drept prada o doreşte şi pentru a fi dorită seducătorul va ajusta “setările” conform aspiraţiilor celui sedus: “pentru a elabora o momeala bună, croită pe măsură prăzii cel mai indicat este să observi prada şi să afli cât mai multe despre preferinţele, obiceiurile şi mai ales despre dorinţele sale”
Persoanele care folosesc prea multă seducţie sunt perverşii şi histrionii. Perverşii nu au capacitatea de empatie dezvoltată, dar se dovedesc excelenţi seducători. “dar la fel de bine am putea spune că orbii sunt nişte muzicieni excelenţi: nu înseamnă că dacă îţi place muzica, trebuie să-ţi scoţi ochii. Iar dacă vrem să luăm lecţii de seductie de la perverşi, nu e cazul totuşi să îi imităm şi nici să îi invidiem”. Aceştia manipulează pentru a se distra şi sunt de înţeles, fac asta din cauza plictiselii. Fără empatie, simţindu-se goi în interior le rămâne opţiunea de a utiliza alte persoane drept jucări. Fiindcă nu îi înţelege pe ceilalţi, nici nu prezintă interes prea mult pentru ei, şi îşi petrece timpul seducând, iar acesta reprezintă un mod foarte atrăgător de a te recrea. Histrionicul, pe de altă parte, nu reuşeşte să stabilească comunicare nici empatică, nici seductivă, deşi el se înverşunează să seducă tot timpul din dorinţa de a fi în centrul atenţiei. Îi este teamă de a fi uitat şi de aceea crează poveşti dintre cele mai fascinante, foloseşte toate mijloacele de seducţie, însă el nu se lasă sedus niciodată, iar interlocutorul la un moment dat se satură – moment în care persoana histrionică plusează seducţia şi devine provocator în cele mai nepotrivite circumstanţe, totul pentru a se face interesant şi devine teatral.
Histrionul nu se lasă sedus de ceilalţi, deoarece se simte prea fragil, influenţabil, aşa că prefer să se lase manipulat (când eşti sedus eşti captivat, convins, când eşti manipulat eşti conştient şi te laşi condus). O persoană histrionică, spre deosebire de o persoană perversă, seduce pentru a se pune în valoare (spune multe poveşti inventate despre el) şi nu e foarte perseverent.
Frumuseţea. Pentru a seduce nu ai nevoie de frumuseţe. “Orice defect al trăsăturilor poate fi utilizat pentru a seduce din moment ce iese în evidenţă şi hipnotizează” – condiţia este să fie folosit cum trebuie: să fie etalat, regizat. Dacă avem un defect fizic pe care ne chinuim să îl ascundem, deoarece noi înşine nu îl acceptăm, empatia va funcţiona în detrimental nostru. În momentul în care vom împărtăşi emoţia şi punctul nostru de vedere cu ceilalţi, aceştia vor impărtăşi părerea noastră – cu alte cuvinte vom fi văzuţi cum ne vedem noi.
Persoanele prea frumoase ies în evidenţă şi în multe cazuri sunt sigure pe ele datorită acestui atu, însă din acelasi motiv se confruntă şi cu prejudecăţi legate de frumuseţe: “frumuseţea seduce fiindcă e diabolică”, “ frumuseţea oglindeşte calităţile interioare”etc. Acestea sunt de cele mai multe ori abordate de 2 categorii de persoane: persoane timide şi stângace, şi persoane perverse, iar acestia doresc să le seducă pentru a le poseda. Astfel stand lucrurile aceste persoane cu calităţi fizice demne de invidiat au nevoie de timp şi de experienţa multor deziluzii că să înţeleagă care sunt opţiunile cele potrivite.
Femeile fatale. Ca să fii o femeie fatală “ nu e de ajuns să fii o frumoasă şi fascinantă aventurieră, ci trebuie să fii şi perversă şi să te complaci în nefericire, a ta şi a celorlalţi, pe care o provoci cu plăcere”. Persoanele urate care isi folosesc defectele pentru a seduce, le transforma in embleme. De exemplu un nas stanjenitor, daca este acceptat de posesor (nu se mai plange, nu se mai simte prost din cauza lui) va schimba parerea si celorlalti:”Nu se mai spunea desprea ea ca ar fi fost draguta fara nasul pe care il avea, ci ca e o fata care are farmec si stie ce vrea”.
Orice trasaturi ai avea tot te confrunti cu anumite dificultati fie in relatia cu tine insuti (drumul spre acceptare si iubire a sinelui), fie in relatiile cu cei din jur (narcisici, histrionici etc.). Cat despre evaluarea seductiei: “E ca şi cum ai învinovăţi apă că te udă. Seducţia nu este altceva decât o formă de comunicare la fel ca empatia, chiar dacă în cazul ei este vorba de ceva mai primitiv. Şi ca formă de comunicare ea nu este nici bună, nici rea; totul depinde de scopul urmărit.”
Seducţia şi empatia sunt în opoziţie: prin intermediul empatiei putem lega o prietenie tandră, lipsită de posesivitate, care implică acceptarea necondiţionată, respectful reciproc, o iubire dezinteresată, asemănătoare cu cea întâlnită, de regulă, în cadrul familiei – iar prin intermediul seducţiei putem ajunge la pasiune, dorinţa şi sex. Seductia tine de instinct, iar acesta nu e greu de păcălit. Instinctul este, mai de graba, motivator pentru ceea ce mai apoi punem în strategii complexe şi elaborate de seducţie.
Relaţia de cuplu şi seducţia Într-o relaţie de cuplu partenerii pot avea impresia că trăiesc o poveste de dragoste plină de pasiune când se dedau unor jocuri de seductie foarte amuzante. “ Amăgindu-se unul pe altul ei sporesc plăcerile amoroase jucându-se delicios cu fantasmele lor”, însă vine un momentul în care unul dintre ei vrea să îl cunoască cu adevărat pe celălalt nemaifiind mulţumit doar cu “momeala” şi începe să descopere ce fel de persoană este în realitate. Unele persoane nu doresc să fie înţelese şi nici să îşi înţeleagă partenerul, deoarece înţelegerea punctelor de vedere ale celuilalt, a sentimentelor sale conduce totodată şi la pierderea iluziilor şi a entuziasmului, nu mai vezi persoana ca pe un mister cu un farmec aparte. Privind din celălalt unghi, a nu înţelege, a alege o relaţie bazată doar pe seductie ajunge să devină îngrijorătoare (nu ştii cine este persoana de lângă tine, la ce să te aştepţi de la aceasta) şi provoacă anxietate.
Seducţia şi empatia nu pot coexista în acelaşi moment, ele pot să se succeadă alternativ. În unele momente te deschizi în faţă celuilalt (momente de intimidate reciprocă într-un climat amical bazat pe încredere), în altele, te închizi, seduci, devi misterios, de neînţeles (acest lucru fascinează şi provoacă dorinţa şi pasiune).
Empatie şi seducţie sau seducţie şi empatie? Fiecare alegere prezintă avantaje şi dezavantaje: dacă începi prin seducţie e mai puţin riscant, nu te dezvălui în faţa celuilalt şi nu te angajează cu nimic – poţi oricând să o iei de la capăt, nu te implică fiind doar un joc; în schimb o relaţie începută cu o prietenie amicală angajează parneterii în a se cunoaşte, a ţine legătură, a oferi, a se dezvălui.
Eu personal optez să mă îndrept spre o relaţie de cuplu cu o persoană cu care mi-am alocat timp să creez mai întâi o prietenie. Prefer să pornesc de la o baza solidă pe care să… o condimentez mai târziu Consider că, deşi seducţia este un joc care nu te implică şi nu te angajează în prima instanţa, vine un moment în care alegi fără prea multe informaţi reale să te implici sau nu, şi alegerea depinde mult şi de ritmul fiecăruia şi sincronul dinte ritmuri – nu poţi determina exact ritmul în care evoluează lucrurile şi începi să treci de la seducţie la empatie sau dacă ritmul tău va fi acelaşi cu al partenerului. Cu alte cuvinte dacă alegi întâi să cucereşti, să seduci o persoană o faci într-un anumit ritm care poate fi prea lent sau forţat, grăbit pentru celălalt, dar într-o prietenie bazată pe empatie te adaptezi şi înţelegi ritmul celuilalt până să ajungi la seducţie şi atunci când vei ajunge veţi avea sincronizare.
Voi cum credeţi că este mai potrivit să începi o relaţie în mod empatic printr-o prietenie în care ulterior, treptat, stârneşti dorinţa prin seducţie sau să începi prin seducţie reciprocă şi apoi împărtăşirea intimităţilor?
Despre capitolul III, “Ca să terminăm cu Marea Dragoste”, nu am să spun prea multe.
Capitolul IV: “Cupluri şi familii durabile”.
Despre capitolul III, “Ca să terminăm cu Marea Dragoste”, nu am să spun prea multe.
Ideile din mintea noastră despre dragoste sunt modelate cultural, iar acestea formează standardul pe care îl căutăm noi în realitate şi uneori ajungem să nu fim atât de îndrăgostiţi de cineva pe cât suntem de fapt de îndrăgostiţi de ideea, în sine, de a fi îndrăgostiţi, de a trăi o mare pasiune pentru cineva.
“Mişcarea romantică privilegiază o viziune subiectivă a lumii, în care nu se mai pune problema să înţelegi,ci să simţi”- se situează la extrem şi atrage cu sine dezavantaje foarte mari, precum:“Eroul romantic seamănă cu un toxicoman emoţional: are nevoie de doză lui de emoţii şi, cu cât trece timpul, cu atât mai mult trebuie să mărească dozele!”
Ne place să auzim “poveşti frumoase de acelaşi tip la nesfârşit: în primul rând marea dragoste este pură. Ea nu se naşte dintr-o seducţie diabolică, îndrăgostiţi au ajuns aşa că urmare a unei iubiri fulgerătoare care survine în afara oricărei voinţe, a oricărui calcul” şi are nevoie de obstacole să se hrănească, să supravieţuiască “ un soţ gelos sau o soţie legitimă sau ambele sau provin din familii inamice sau din 2 culturi sau religii incompatibile sau nu au acelaşi nivel de studii sau unul e bogat pe când celălalt e sărac sau există o prea mare diferenţa de vârstă între ei sau sunt de acelaşi sex. Sau la fel de bine, că să fie mai picant, câte puţin din toate…” dorim să le credem şi să le trăim şi dacă vedem că nu le putem trăi ajungem să le povestim măcar, înflorind povestea cu viziuni scoase din române siropoase.
Subcapitolul “Sentimentul de dragoste nu e Marea Dragoste” explică diferenţa dintre sentimentaul de dragoste din realitate şi cel din filme, cărţi – sentimentul real “nu e pur: e ca amestecul de ulei şi oţet […] această emulsie prin natura ei este instabilă şi are nevoie de întreţinere. După o bucată de vreme faza apoasă şi faza uleioasă au tendinţa să se separe: atunci trebuie să mai amestecăm o dată”. Cu alte cuvinte pentru o relaţie de durata, stabila, zilnic puţină seducţie ajută foarte mult, sigur fără a neglija prietenia deja dezvoltată. Sunt necesare şi momente de suspans în relaţie – în carte este detaliată povestea unui cuplu căsătorit de 26 de ani care “ din când în când se despart plecând în vacanţe de câteva zile. La întoarcere îşi povestesc întâmplările folosind descrieri care evocă interesul şi pentru alte persoane: “Lucien se complace în descrierea persoanelor de sex feminin pe care susţine că le-a întâlnit, [..] Suzon insistă asupra veştilor pe care le primeşte de la foştii amanţi, deveniţi simpli prieteni […] oricum, se distrează cu aceste fantasme puse în naraţiune, care dovedesc că partenerul poate dori şi pe altcineva” şi nu în ultimul rând, fiecare partener “are grijă să îndatoreze pe celălalt dându-i întotdeauna mai mult decât a primit” – combinaţia acestor elemente constituie sentimental de dragoste.
Am rezonat cu ideile pe care autorul le prezintă despre romantism, deoarece eu perep romantismul ca pe un curent mai de grabă potrivit in artă, literatură, nu in viata reală, dar conteaza in functie de ce definitie da fiecare “romantismului”
Voi cum vedeti romantismul?
Capitolul IV: “Cupluri şi familii durabile”.
În acest capitol sunt prezentate societatea patriarhală şi matriarhală, ideologiile independenţei, nu am să întru în detalii despre acestea, dar am să ating puţin ideea de libertate. Trăim cu iluzia de libertate din copilărie unde ea se rezumă de fapt la cea “ a copilului iresponsabil care poate să se joace cum vrea, cu condiţia să nu facă prostii, să nu depăşească limitele, caz în care va fi pedepsit” apoi intervine societate cu limite precizate individual în legi şi regulamente care devine din ce în ce mai opresiv şi îngustează autonomia şi de aici şi “refuzul oricărei dependenţe, care ne face să respingem orice apartenenţă, ajunge să ne lipsească de identitate”.
Continuă cu subcapitolul “Mă definesc prin apartenenţele mele” - “Apartenenţele mele mă definesc şi îmi permit să ştiu cine sunt, ce îmi face bine”: aparti unei ţări, aparti unei famili, aparti unei asociaţii şi “ ne revendicăm de asemenea aparteneţa şi la diferite categorii de persoane”.
“Fiindcă îmi cunosc apartenenţele, care mă califică şi constituie calităţile mele, am o autonomie fericită: ştiind ce sunt pot adopta poziţii din propria mea voinţă, pot determina conduit care ţin de diferitele mele apartenenţe”.
Eu apartin acelor categorii de persoane care nu cred în Dumnezeu, care se exprima prin scris si fotografie, care citesc cărţi de psihologie sau science fiction, ascultă muzică rock ( metal, alternativ, folk rock traditional), rap, jazz, celor care adoră lasagna si ciocolata.
Voi carora categorii apartineti?
Ce vă place, ce vă defineste?
“Nu sunt independent, dar sunt autonom”. Autonomia nu mă face independent, deoarece fiind parte din ceva nu mă pot sustrage faţă de ceea ce se întâmplă – sunt român şi mă priveşte şi pe mine ce se întâmplă în ţară mea. “Nu există societate omenească care să nu îi înnebunească pe unii dintre membrii ei. Ceea ce se schimbă sunt modalităţile acestor nebunii”. Societăţile patriarhale pun accent pe datorie şi vinovăţie şi aduc nevroză membrilor săi, iar societăţile matriarhale, ne scapă de nevroze, pupanad accentual pe realizare, folosirea potenţialului, găsirea fericirii şi de-a nu o pierde care duce la depresie (că nu eşti la înălţimea ambiţiilor tale). Cu alte cuvinte în locul nevrozei apare perversiunea ”în sensul în care a te bucura a devenit condiţia existenţei şi în care obiectele, persoanele şi bunurile material de care ne bucurăm sunt indispensabile pentru a ne face să existăm”. Persoanele care îşi acceptă trecutul, istoria au tradiţii, iar cele care nu au tradiţii sunt “inocente”, sunt ca o pânză albă, curate şi uşuraţi de povara unui istoric au comportament flexibil, foarte dependent de publicitate, media, modă, ceilalţi ceea ce îi face ca în fiecare zi să aibă o poziţie diferită faţă de ceva anume şi nici una nu e de fapt a lor, aparţine celor care au aruncat cu puţină culoare spre acea pânză albă. Inocenţi ne vrea şi societatea, iar dacă inocenţii “ nu se pot situa pe o insula sau într-o vale pierdută […] sfârşesc prin a fi corupţi” dat fiind că sunt influenţabili.
Când vine vorba de relaţia de cuplu apare nehotărârea între bucuria propriei independenţe şi dorinţa de a contrui o relaţie: “A formă un cuplu înseamnă să îţi sacrifici o parte din independenţă, să devii deci parţial dependent” această nouă apartenenţa ne împovărează cu datorii faţă de partener, cu fidelitate, dar şi câştigăm în autonomie.
Pe vremea când căsătoriile erau aranjate de către familie rezultatul era, cel mai adesea, o relaţie utilitară. În schimb să alegi, determinat de inconştient, persoanele cu care să trăieşti “aduce alte tipuri de probleme: pentru ca relaţia să meargă, devine necesar să ştii să-ţi negociezi fantasmele”.
În “Când cuplul devine totalitar” autorul vorbeşte despre cuplurile care se înţeleg bine, folosesc seducţia corect, dar unul din parteneri doreşte mai mult. Sunt cupluri în care partenerii renunţă la aventurile extraconjugale şi cer compensaţii considerând că acest sacrificiu le da dreptul la un cuplu perfect (transparent, sincer, fără intimidate individuală). Plăcerile voayeriste sau exhibiţioniste sau sado-masochiste pot fi “delicios de amuzante, dacă te mulţumeşti să te joci cu ele inocent, să fii pervers preţ de o clipă” – ele devin jalnice dacă sunt prelungite şi alternate cu transparenţă totală, deoarece este “o incompatibilitate între a-i spune totul celuilalt şi a-l trata că pe un obiect fetişizat”.
Din secţiunea de concluzii, m-am gândit să adaug: “ceea ce simt pentru celălalt este o descoperire pentru mine. Nu ştiu ce simt decât dacă fac un efort de instrospectie sau, dacă sunt impulsiv, descoperind cum mă comport cu el”- cu altă cuvinte pot întreţine relaţii echitabile cu oricine, deoarece sentimentele mele mă privesc doar pe mine şi atunci când apar le observ, le accept şi aleg cum să mă comport ( în acord sau nu cu ele) sau mă port cum simt şi trag concluzia după aceea dacă ceea ce simt este justificat sau nu, dar ce am transmis celuilalt nu pot lua înapoi: “ Problemele cu sentimentele apar atunci când încerci să le controlezi sau când vrei neapărat ca de ele să depindă comportările tale”.
